“Gluma”

Încă o carte de geniu a autorului ceh Milan Kundera. Personajele: Ludvik, trădat şi trădător, bântuit de trecutul pentru care vrea să se răzbune, Jaroslav, martor al decăderii folclorului în care şi-a căutat refugiul, Kostka, ajungând să nu mai fie sigur de nimic, Helena, disperând în faţa deşertăciunii, (Lucia, înfierată din copilărie, şi celelalte nume episodice), sunt plasate atent pe pânza romanului, surprinzător de densă şi elaborată (deşi poate greu de urmărit). Printr-ul joc al imaginaţiei prozatorului, aceste schiţe de caracter trec prin nişte evenimente şi reflecţii care le aduc pe fiecare în faţa adevărului şocant al vieţilor lor: vieţi deşarte, lipsite de sens, pierdute în vârtejurile trecutului revoltător, ale prezentului meschin şi ale viitorului apatic. Ludvik, căruia îi revine cea mai mare parte a povestirii, vede că nu are rost să mai lupte cu trecutul său, dar în acelaşi timp nu vede nici o lumină în viitor (totul va fi dat uitării, nu există nimic semnificativ). El este întruchiparea nimicniciei umane conştientizate, distrugătoare. Jaroslav este dezgustat de panta pe care a luat-o lumea din jurul său. Susţinător al folclorului, el priveşte decadenţa şi corupţia acestuia ca pe un lucru inevitabil, prezentul diluat de timp, devenind trecut, continuând să se dizolve, pierzându-şi mesajul. Kostka, cugetând asupra deciziilor sale din trecut fără să accepte faptul că nu există răspunsuri, îşi pune la dubiu religia, piatra de temelie pe care stătea toată viaţa lui de până atunci. Helena, dezgustată de inutilitate, de trădare, încearcă să se sinucidă. În cuvintele autorului, toate aceste universuri personale sînt surprinse în momentul descompunerii lor: patru forme de dezintegrare a comunismului, ce simbolizează şi prăbuşirea celor patru aventuri europene.

The Unbearable Lightness of Being

This book was heavier than I expected. Many of the author’s ideas were understandable and I even agreed with some of them, but at the same time those I did not agree with, and those which completely left me in the dark, will make me return to the book and read it again eventually.

This is another book that can hardly be called a novel. First, its characters are deliberately sketchy and incomplete. Second, there is no obvious plot, only a bunch of recurring themes throughout the work. Third, and most pleasantly surprising to me, the author uses an original approach to story-telling: he makes believe he is the omniscient narrator, using the third person to convey the story. But beneath this “believable lie” he stays in the mind of a single character in one part, then he switches to another character in the next (7 parts total). While he is in the mind of one character, he does not infiltrate the consciousness of others. Consequently, he is actually a first-person narrator in disguise, not omniscient in the least. As if that were not enough, he also uses ‘I’ to talk about his characters directly, as if discussing his novel with somebody. Whereas in most of what I’ve read so far the narrator tries to be as unobtrusive as possible, here he steps right out of the shadows, openly admitting that the characters are mere playthings of his imagination. Amazing.