Reverse-Engineering Persona

January 24, 2010

If you’ve ever had to write an essay about something seemingly meaningless, you probably know how this works. You pick a thought (the more unlikely the better), connect everything to it (the less obvious the connections the better), and make sure to overlook anything that goes against your “theory.” Does this projection of meaning onto chaos sound like what art critics do?

All is well until you start believing your own words. That is what happened to me, and I am open-sourcing some of them here, for the whole world to point and laugh and maybe even plagiarize. This story is about Bergman’s Persona and a certain Andalusian Dog, so if you haven’t seen those species yet, come back later.

Persona: the metafilm

An unwanted child, an insecure man, an arrogant genius, Ingmar Bergman directed what could very well be the most cryptic movie ever made. Persona is painted in two layers: a foreground that makes sense on a background that mystifies. The upper stratum is Alma’s story of self-acceptance, of coming to terms with her dark side. The backdrop is Bergman’s meditation on cinematography.

Read the rest of this entry »

Advertisements

“Gluma”

January 20, 2008

Încă o carte de geniu a autorului ceh Milan Kundera. Personajele: Ludvik, trădat şi trădător, bântuit de trecutul pentru care vrea să se răzbune, Jaroslav, martor al decăderii folclorului în care şi-a căutat refugiul, Kostka, ajungând să nu mai fie sigur de nimic, Helena, disperând în faţa deşertăciunii, (Lucia, înfierată din copilărie, şi celelalte nume episodice), sunt plasate atent pe pânza romanului, surprinzător de densă şi elaborată (deşi poate greu de urmărit). Printr-ul joc al imaginaţiei prozatorului, aceste schiţe de caracter trec prin nişte evenimente şi reflecţii care le aduc pe fiecare în faţa adevărului şocant al vieţilor lor: vieţi deşarte, lipsite de sens, pierdute în vârtejurile trecutului revoltător, ale prezentului meschin şi ale viitorului apatic. Ludvik, căruia îi revine cea mai mare parte a povestirii, vede că nu are rost să mai lupte cu trecutul său, dar în acelaşi timp nu vede nici o lumină în viitor (totul va fi dat uitării, nu există nimic semnificativ). El este întruchiparea nimicniciei umane conştientizate, distrugătoare. Jaroslav este dezgustat de panta pe care a luat-o lumea din jurul său. Susţinător al folclorului, el priveşte decadenţa şi corupţia acestuia ca pe un lucru inevitabil, prezentul diluat de timp, devenind trecut, continuând să se dizolve, pierzându-şi mesajul. Kostka, cugetând asupra deciziilor sale din trecut fără să accepte faptul că nu există răspunsuri, îşi pune la dubiu religia, piatra de temelie pe care stătea toată viaţa lui de până atunci. Helena, dezgustată de inutilitate, de trădare, încearcă să se sinucidă. În cuvintele autorului, toate aceste universuri personale sînt surprinse în momentul descompunerii lor: patru forme de dezintegrare a comunismului, ce simbolizează şi prăbuşirea celor patru aventuri europene.

Read the rest of this entry »