“Gluma”

Încă o carte de geniu a autorului ceh Milan Kundera. Personajele: Ludvik, trădat şi trădător, bântuit de trecutul pentru care vrea să se răzbune, Jaroslav, martor al decăderii folclorului în care şi-a căutat refugiul, Kostka, ajungând să nu mai fie sigur de nimic, Helena, disperând în faţa deşertăciunii, (Lucia, înfierată din copilărie, şi celelalte nume episodice), sunt plasate atent pe pânza romanului, surprinzător de densă şi elaborată (deşi poate greu de urmărit). Printr-ul joc al imaginaţiei prozatorului, aceste schiţe de caracter trec prin nişte evenimente şi reflecţii care le aduc pe fiecare în faţa adevărului şocant al vieţilor lor: vieţi deşarte, lipsite de sens, pierdute în vârtejurile trecutului revoltător, ale prezentului meschin şi ale viitorului apatic. Ludvik, căruia îi revine cea mai mare parte a povestirii, vede că nu are rost să mai lupte cu trecutul său, dar în acelaşi timp nu vede nici o lumină în viitor (totul va fi dat uitării, nu există nimic semnificativ). El este întruchiparea nimicniciei umane conştientizate, distrugătoare. Jaroslav este dezgustat de panta pe care a luat-o lumea din jurul său. Susţinător al folclorului, el priveşte decadenţa şi corupţia acestuia ca pe un lucru inevitabil, prezentul diluat de timp, devenind trecut, continuând să se dizolve, pierzându-şi mesajul. Kostka, cugetând asupra deciziilor sale din trecut fără să accepte faptul că nu există răspunsuri, îşi pune la dubiu religia, piatra de temelie pe care stătea toată viaţa lui de până atunci. Helena, dezgustată de inutilitate, de trădare, încearcă să se sinucidă. În cuvintele autorului, toate aceste universuri personale sînt surprinse în momentul descompunerii lor: patru forme de dezintegrare a comunismului, ce simbolizează şi prăbuşirea celor patru aventuri europene.

Cartea sporeşte în greutate prin faptul că nu tratează o singură temă majoră, ci plasează pe fundalul comunismului câteva motive de altfel complet separate: lipsa de semnificaţie a lucrurilor, a vieţii, lipsa de sens a oricărei încercări de a le descifra, neputinţa în faţa eroziunii artei populare, renunţarea la valori considerate permanente, revenirea la alte valori mai fundamentale, pierderea direcţiei în viaţă, întrebarea fără răspuns.

Mi-a plăcut mult stilul de a scrie al autorului: fraze foarte lungi, presărate din belşug cu paranteze, construcţii absurde la suprafaţă, dar perfect potrivite şi întotdeauna cu câteva straturi de sens. Naraţiunea e formată din câteva părţi, fiecare scrisă la persoana întâi din punctul de vedere al unui anumit personaj. Lucrurile devin interesante când aceste istorisiri se suprapun în timp şi spaţiu, şi cititorul poate vedea cât de diferită este aceeaşi realitate în ochii fiecăruia (neînţelegerea dintre Lucia şi Ludvik, prăpastia ideologică dintre Ludvik, Jaroslav şi Kostka, icoana Luciei în mintea lui Ludvik şi cea a lui Kostka, relaţia Helenei cu Ludvik). Citind mi-a venit în minte fraza The truth is in the eye of the beholder şi concluzia lui Maugham că prin această lume păşim alături dar nu împreună. Această modalitate de expunere mi-a adus aminte şi de filmul Elephant.

Din cauza originalităţii de exprimare a lui Kundera şi a convingerii că ideile complicate nu pot fi explicate pe înţeles în doar câteva cuvinte, mi-a fost greu să aleg citatele care să-mi amintească de această carte. Din cele ce urmează se desprinde doar foarte puţin din adevărate putere a cărţii. Fiindcă memoria umană este imperfectă şi romanul este atât de bun, am de gând să-l recitesc peste câţiva ani.

  • (73)
    Dar, mă rog, dacă nu ne place degetul îndreptat spre noi, n-avem decât să-i întoarcem spatele.
  • (88)
    […] omul are marele avantaj de a nu se mai întâlni cu el insuşi într-o ediţie mai tânără […]
  • (99)
    Tinereţea e cumplită: e o scenă vastă pe care umblă, în coturni înalţi şi în costume din cele mai diferite, nişte copii (chipurile inocenţei!) rostind cuvintele învăţate, pe care le înţeleg pe jumătate, dar cărora li se dăruiesc cu un devotament de-a dreptul fanatic. Cumplită e şi istoria, care devine atît de frecvent un teren de joacă pentru necopţi; teren de joacă pentru adolescentul Nero, teren de joacă pentru junele Napoleon, teren de joacă pentru mulţimile de copii fanatizaţi, ale căror pasiuni copiate şi roluri primitive se transformă brusc într-o realitate de o catastrofală realitate.
  • (117)
    […] ne-am sărutat printr-un ochi al gardului de sîrmă.
  • (176)
    Căci nu duşmanii te condamnă la singurătate, ci prietenii.
  • (204)
    Bărbatul îi poate cere femeii orice, dar dacă nu vrea să acţioneze ca o brută, trebuie să-i dea prilejul să se comporte în perfectă armonie cu iluziile sale cele mai profunde.
  • (282)
    Beţivii sînt cei mai credincioşi adepţi ai manifestărilor folclorice. Ultimii adepţi.
  • (290)
    Noi am vrut să izbăvim lumea, dar, de fapt, cu mesianismul nostru n-a lipsit mult s-o distrugem. S-ar putea ca ei, cu egoismul lor, s-o salveze.
  • (307)
    Da, aşa vedeam eu, deodată, lucrurile, cu toată claritatea: cei mai mulţi dintre oameni se amăgesc cu mirajul unei duble şi îndoielnice credinţe profesînd amintirea eternă (a oamenilor, lucrurilor, faptelor, noţiunilor) şi răscumpărarea (faptelor, erorilor, păcatelor şi nedreptăţilor). La fel de falsă şi una şi alta. În realitate lucrurile se petrec şi se vor petrece exact invers: totul va cădea pradă uitării şi nimic nu va fi răscumpărat. Misiunea răscumpărării (împlinită de răzbunare şi iertare) va fi înlocuită de uitare. Nimeni nu va răscumpăra nedreptăţile săvîrşite, în schimb toate nedreptăţile vor fi uitate.

One Response to “Gluma”

  1. […] Ultimately, revenge doesn’t change anything. […]

%d bloggers like this: