Ultima Noapte De Dragoste, Întâia Noapte De Război

April 11, 2008

Romanul lui Camil Petrescu face parte dintr-o serie de opere româneşti pe care mi-am propus să le citesc pentru a-mi şterge o dată şi pentru totdeauna impresia că nu există cărţi româneşti care merită citite. (Totuşi a reuşit numai pe jumătate.) Read the rest of this entry »


Cerc Închis

March 20, 2008

Vuia în jurul meu cerul de noapte
Când din octava lui m-am prăbuşit.
Pupile largi mi-au amintit că am pleoape,
Şi-n adăpostul lor n-am mai simţit nimic.

Trecut-au zile-ntregi, sau poate clipe,
Stele-au căzut, sau alte noi au răsărit;
Cu ace în plămâni, cu mâinile rănite,
Cu faţa-n glod, dar totuşi m-am trezit.

De furii negre prins, am blestemat
Toţi neuronii care mă dureau,
Şi-n roşie ruşine, aprig am jurat
Că nici în opt vieţi aripi nu mai vreau.

Să-l văd încă o dată nu puteam,
Înaltul cel din care am căzut.
Ca să îl uit, numai în jos priveam,
Dar în băltoace, cerul l-am văzut.


Despre Identitate

February 24, 2008

Ca şi religia, identitatea de orice fel este unul dintre subiectele pe care le poţi discuta cu cineva ziua întreagă fără să ajungi la vreun compromis, pentru că orice “adevăr” depinde prea mult de context. Dacă eram albanez în Kosovo vroiam independenţă. Dacă eram sârb în Belgrad vroiam indivizibilitate.

Read the rest of this entry »


Gălăgie de Culori

January 21, 2008

Nu cred că te-aş fi observat
dacă în acel moment
nu m-ai fi împins peste margine.
Dar în vârtejele cu care mi-ai smuls ancora
m-am trezit jos,
jos de tot,
dezarmat de privirea ta.
Şi în clipa aceea
nu ştiu ce ai citit pe faţa mea.

Gândul
prins între două perechi de retine
perfect paralele.
Între două oglinzi,
o rază prizonieră
se reflectă iar şi iar
până cu forţa ei
şi cu un zgomot spart
îşi fură libertatea.

Atât de clar:
aceeaşi căutare,
acelaşi dezgust,
dar fără citoplasma unui zâmbet.
Nimicul
căutând nimicul
într-o mare de nimicuri.
Până două nimicuri se întâlnesc
se împletesc
şi se prefac într-un nimic mai mare.
Două zerouri alăturea
mimează infinitul.


“Gluma”

January 20, 2008

Încă o carte de geniu a autorului ceh Milan Kundera. Personajele: Ludvik, trădat şi trădător, bântuit de trecutul pentru care vrea să se răzbune, Jaroslav, martor al decăderii folclorului în care şi-a căutat refugiul, Kostka, ajungând să nu mai fie sigur de nimic, Helena, disperând în faţa deşertăciunii, (Lucia, înfierată din copilărie, şi celelalte nume episodice), sunt plasate atent pe pânza romanului, surprinzător de densă şi elaborată (deşi poate greu de urmărit). Printr-ul joc al imaginaţiei prozatorului, aceste schiţe de caracter trec prin nişte evenimente şi reflecţii care le aduc pe fiecare în faţa adevărului şocant al vieţilor lor: vieţi deşarte, lipsite de sens, pierdute în vârtejurile trecutului revoltător, ale prezentului meschin şi ale viitorului apatic. Ludvik, căruia îi revine cea mai mare parte a povestirii, vede că nu are rost să mai lupte cu trecutul său, dar în acelaşi timp nu vede nici o lumină în viitor (totul va fi dat uitării, nu există nimic semnificativ). El este întruchiparea nimicniciei umane conştientizate, distrugătoare. Jaroslav este dezgustat de panta pe care a luat-o lumea din jurul său. Susţinător al folclorului, el priveşte decadenţa şi corupţia acestuia ca pe un lucru inevitabil, prezentul diluat de timp, devenind trecut, continuând să se dizolve, pierzându-şi mesajul. Kostka, cugetând asupra deciziilor sale din trecut fără să accepte faptul că nu există răspunsuri, îşi pune la dubiu religia, piatra de temelie pe care stătea toată viaţa lui de până atunci. Helena, dezgustată de inutilitate, de trădare, încearcă să se sinucidă. În cuvintele autorului, toate aceste universuri personale sînt surprinse în momentul descompunerii lor: patru forme de dezintegrare a comunismului, ce simbolizează şi prăbuşirea celor patru aventuri europene.

Read the rest of this entry »


Crescendo

January 3, 2008

Am obosit să mă ascund după un zâmbet forţat toată ziua până mă dor obrajii.
Am obosit să ascult muzică de bocet, dar ce să fac dacă alta nu-mi place?
Am obosit să mă prefac că ştiu tot şi că n-am nevoie de aprobarea ta.
Am obosit să mă laşi să ghicesc şi să nu-mi zici dacă am dreptate.
Am obosit să mă târăsc dintr-o dezamăgire în următoarea.
Am obosit să cuprind aşternuturile în iluzia parfumului tău.
Am obosit să număr secundele până când voi adormi.
Am obosit să mă uit în oglindă şi să văd ochi înroşiţi.
Am obosit, orice aş face, să-mi pară că pierd timpul.
Am obosit să răscolesc în subteranele amintirilor.
Am obosit să aştept să se coaguleze sângele.
Am obosit să ascult “Lux Aeterna” pe repeat.
Am obosit să-mi spun că e stupid să invidiez.
Am obosit să descifrez reflecţii în oglinzi.
Am obosit să mă gândesc de două ori.
Am obosit să fiu politicos şi rezonabil.
Am obosit să mă prefac că mi-e bine.
Am obosit să-mi spun că “mai târziu.”
Am obosit să tac când vreau să urlu.
Am obosit să tot apăs Backspace.
Am obosit de propria-mi colivie.
Am obosit să trăiesc prin cărţi.
Am obosit să mă răzgândesc.
Am obosit să vreau să cred.
Am obosit să caut motive.
Am obosit să mă trezesc.
Am obosit să gândesc!
Am obosit să tremur.
Am obosit să aştept.
Am obosit să dorm.
Am obosit să visez.
Am obosit să caut.
Am obosit să simt.
Am obosit să fiu.
Am obosit.

path24994-flat.png

(not to be continued)

(şi ştiu că nu toată lumea are aceleaşi fonturi.)


De râs / de plâns

December 30, 2007

De ceva timp aveam de gând să scriu un articol despre nişte poze pe care le-am făcut astă vară la Vadul lui Vodă. Nu am găsit încă exact ce vreau să spun, şi nu vreau să trec anul cu datorii, aşa că le public pur şi simplu fără comentarii. Decideţi voi ce şi cum spuneţi despre degradarea limbii române pe Nistru…

unlaughable1.jpg unlaughable2kp.jpg

Cică prostia umană e fără de sfârşit!