Pădurea Spânzuraţilor

de Liviu Rebreanu.

O carte care imortalizează fricţiunea dintre sine şi lumea exterioară, prezentând drama lui Apostol Bologa, suflet distrus de realitatea războiului, rupt între datorie şi patriotism, ros de “tirania gândurilor” în singurătate; dar care în sfârşit îşi găseşte împăcarea în iubire şi credinţă. Romanul începe cu o presimţire, dezgroapă din trecut o cauză, iar apoi redă cu dureros detaliu rostogolirea în jos a unei vieţi, în acelaşi timp găsind o cale pentru emanciparea spiritului. Deşi se ciocnesc, se sparg şi renasc în fundal, diversele frânturi de filozofie (judecata, vinovăţia, iertarea, religia) nu duc — poate intenţionat — spre nici un răspuns definitiv. În schimb, în minte răsună metalic cuvintele reci, “îmi fac datoria.”

Autorul m-a impresionat prin bogăţia stilului. Pe fiecare pagină se ascund diamante ale expresiei şi ale emoţiei. Este primul roman românesc care mi-a plăcut cu adevărat. Doar două dintre diamantele mai sus amintite:

  • În odăiţa albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu muşcata însângerată, un val de tristeţe îşi tremura pânzişul.
    (p. 147)
  • Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie.
    (p. 276)

Câteva citate (mai puţin reprezentative decât mi-ar fi plăcut):

  • I se părea că tânărul acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzând credinţa în Dumnezeu, se înverşunează a găsi ceva în afară de sufletul omului, un Dumnezeu ştiinţific, lipsit de taine şi de necunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă şi să se lămurească chiar şi neantul…
    (p. 46)
  • Mai mult ca să se ispitească pe sine însuşi, Apostol răspunse:
    - Zilele acestea am să plec şi eu la datorie…
    Doamna Bologa, speriată şi revoltată, întrebă:
    - Să-ţi primejduieşti tu viaţa? Pentru cine şi pentru ce?
    - Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.
    - Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie… Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!
    (p. 49)
  • Patria noastră e moartea… pretutindeni şi mereu moartea [...]
    (p. 58)
  • Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-l atragă în mersul ei şi s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuinţele de a-şi înfrânge pornirea inimii…
    (p. 71)
  • Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, şi să rămân gol în mijlocul furtunii?
    (p. 98)
  • Simţea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată.
    (p. 143)
  • Preţul vieţii e viitorul şi viitorul lui i se părea zăvorât ca o poartă de fier în care şi-a zdrobit pumnii bătând zadarnic. Neputinţa în faţa vieţii acuma mai mult îl îngrozea decât îl revolta. Conştiinţa că toate năzuinţele şi strădaniile lui sunt tot aşa de neputincioase şi fără rost ca şi zvârcolirile unei râme îi năpădea din ce în ce sufletul, împreună cu constatarea amară că viaţa omului e insuportabilă dacă n-are un reazem solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru şi cea de afară…
    (p. 144-)
  • Împrejurul său roiau amintirile copilăriei, care parcă-l strămutau în trecut. Şi vremea trecea peste dânsul, nemăsurată şi nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiţi de ispitele fericirii.
    (p. 154)
  • Sufletul are nevoie de o merinde veşnică [...]. Dar merindea aceasta în zadar o cauţi afară, în lumea simţurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiţă a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor şi de auzul urechilor…
    (p. 166)
  • Dar şi Dumnezeu se învecheşte, maică dragă, ca toate în lumea asta!
    (p. 173)
  • Cum a împărţit lumea întreagă în două felii, una de iubire şi alta de ură! … Acuma îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, sub diverse forme… I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în adierea vântului… Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii… Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură, şi în el ura trăia mereu, ca un cui ruginit, uitat în carne vie…
    (p. 174-)
  • - Fericirea e totdeauna iubire [...].
    - Şi iubirea e Dumnezeu [...]. Da, da cunoaştem!… Începutul şi sfârşitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim şi unde mergem şi, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare şi gol…
    [...]
    Iubirea a dat faliment, ca şi umilinţa, smerenia… Omul vrea să fie acuma mândru şi stăpân şi egoist, să lupte şi să-şi biruiască vrăjmaşii, oricare şi oriunde ar fi ei… [...] Numai ura va zdrobi minciuna care otrăveşte lumea!
    [...]
    Dar meritul cel mai mare al socialismului în istoria omenirii este tocmai îndrăzneala de a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi pe oameni în două tabere, care să se urască în veci!
    (p. 190—)
  • Cât timp trăieşti între cărţi şi din ele, ţi se pare că acolo-i toată înţelepciunea… Apoi, când ieşi în lume, îţi simţi sufletul trist şi fără sprijin, măcar de ai fi mistuit toate bibliotecile de pe faţa pământului.
    (p. 206)
  • Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă şi m-am întors înapoi şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers…
    (p. 208)
  • Vedeam spânzurătoarea în temniţă, da… şi ştiu că moartea, când o priveşti prea adânc şi îndelung, începe să te ademenească.
    (p. 269)
  • O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viaţă!
    (p. 270)
  • Minciuna care poate salva o viaţă de om e mai preţioasă decât toate adevărurile!
    (p. 270)

6 Responses to Pădurea Spânzuraţilor

  1. artevo says:

    Hm , ma bucur sa vad ca si unii baieti mai citesc literatura romana . Defapt cartea reda si prostia orgoliului barbatesc ( anume prin momentul in care Apostol se inroleaza in armata numai pentru a dovedi barbatia sa unei fete de nimic ) . Este un moment foarte educativ dar putini il percep sau doresc sa-l perceapa , e mai usor de descompus ideea de datorie sau dragoste . Defapt cred ca cel mai relevant moment si simbol din cadrul cartii este lumina ochilor “celui executat ” ( aici ideea de materie decade si survine inaltarea sufletului ). Apostol intelege care este adevarata datorie , intelege fapta lui Svoboda ( pana si numele primului executat tinde sa releve ideea ) . Din cite cunosc romanul este inspirat de un caz real si anume al frateului autorului .

  2. Constantin says:

    Orgoliu barbatesc -> probabil. Dar exista vreo greseala in spatele careia sa nu poti gasi un rationament stupid? (privind din viitor)
    Lumina pe care o intelege abia la sfarsit -> was it worth it? Sa mori avind raspunsul la toate intrebarile?
    Nu stiam ca e inspirat din realitate, interesant.

  3. artevo says:

    Da , merita sa salveze citeva suflete nevinovate , merita sa-si salveze propria constiinta . Eu nu cred ca condamnind pe cineva la moarte merita sa te salvezi pe tine ( ce era sa faca cu taranii ? , sa-i lase sa moara , sa plece in lupta cu ai sai ? sa intre cu arma pe pamintul care la carescut ) Ce e mai bine sa fii dezertor al unei armate straine sau ucigas al propriului popor ?)

  4. Constantin says:

    Cred ca multi ar prefera sa aiba o constiinta murdara, decat sa mearga la moarte.

  5. M.R.Alex says:

    Recunosc Constantin ca nu te pot contrazice atunci cand spui ca multi ar fi preferat constiinta murdara dcat moarte dar oare e corecta decizia lor?

  6. M.R.Alex says:

    Dar acum artevo teai gandit daca tu tiai pastra viata sau ai omora ca sa nu mori?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 26 other followers

%d bloggers like this: