Fără titlu

Pe cer plutesc vise ca frunze albastre.
În aer dansează, se împletesc,
Devin prea grele şi cad.
Curg pe ferestre ca tăceri sărate,
Dau de pământ şi fac rădăcini
Care foşnesc cu frustrări verzi abia ascunse,
Reflectate în două scântei care au uitat să doară,
Şi au durut să se uite
Cum de pe cer cad visele ca frunzele.

ingenting nej ingenting (and i love* you)

*wakeup wanttosleep
want nothing but
thedreamisdead longlivethedream
may be youll see her to day
so getup

bathroom disinfectant like putrid chestnuts
sit and shit and ponder the meaning of life
and forgodssakes keep your eyes closed when brushing your teeth
(thirld wolrld)
out

food minus taste
add mustard or ketchup or mayonnaise
not nonsweet sugar but
sweet sugarfree sweetener
and filteredwater with a distinct taste
the taste of chewinggum overchewed

blur
free hugs sorries and thanks no thanks
freewithafineprint
blur
unblur
her eyes smile
but she dreamsnot what youdream
(first world)
blur

outofphase ambulance wails
twelvestrobes in fivedirections
smilingfaces on the website
of a mental hospital
cheerful noises
onholdonthephone
and a twentyfourseven funeral service

albino squirrels
pin ging stree tlights
walk inwhite stop inred
newspeak in the t station

noise repeat
blur repeat
depth of field decrease
in stay(up)
and pull the shades down

planes taking off at threeinthemorning
surroundsound fire alarms
sweaty feet under nylon sheets
the sound of ventilation is your lullaby

overload not sensory synesthetic
colors of france britain russia and the czech republic
despair brown. cells abcdeeing you
hope not from above from the underground
from the grave of beethoven

stomach rumbling like a badharddisk
to forgetsomeone is as easy as removefromcontactlist
the wood texture on this nonwood desk is p i x e l a t e d
(beculeţeledelamodemclipesc) thereforeIam

Întrebare

(8)
N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim.

(11)
Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.

?

(ART 29.1)
Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngradite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(ART 30.7)
Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Enigma Otiliei

de George Călinescu.

(spoiler warning)

Autorul este un campion la lungimea descrierilor, detaliile sale devenind de o minuţiozitate dureroasă. Abundenţa termenilor în franceză (cu presupunerea că toată lumea o cunoaşte) măreşte tentaţia de a abandona opera

Dacă romanul ar fi divizat în două părţi: (1) poveste de dragoste şi (2) despre moştenire şi familie; aş fi renunţat fără mari regrete la partea a doua. Combinaţia acestora stă să demonstreze, probabil, că drumul prin viaţă nu este niciodată o linie dreaptă. Chiar înarmat cu aceste idei, sfârşitul m-a lăsat cu gura căscată:

“Cine a fost în stare de atîta stăpînire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.

Otilia”

Două lucruri care m-au surprins:

• expresia “& co.” atât de frecventă în ziua de azi era folosită chiar şi 100 de ani în urmă, în forma “et Co”.
• calificativele “fain”, “faină” erau folosite de pe atunci (din germană, nu din engleză cum credeam).

Citate:

Pădurea Spânzuraţilor

de Liviu Rebreanu.

O carte care imortalizează fricţiunea dintre sine şi lumea exterioară, prezentând drama lui Apostol Bologa, suflet distrus de realitatea războiului, rupt între datorie şi patriotism, ros de “tirania gândurilor” în singurătate; dar care în sfârşit îşi găseşte împăcarea în iubire şi credinţă. Romanul începe cu o presimţire, dezgroapă din trecut o cauză, iar apoi redă cu dureros detaliu rostogolirea în jos a unei vieţi, în acelaşi timp găsind o cale pentru emanciparea spiritului. Deşi se ciocnesc, se sparg şi renasc în fundal, diversele frânturi de filozofie (judecata, vinovăţia, iertarea, religia) nu duc — poate intenţionat — spre nici un răspuns definitiv. În schimb, în minte răsună metalic cuvintele reci, “îmi fac datoria.”

Autorul m-a impresionat prin bogăţia stilului. Pe fiecare pagină se ascund diamante ale expresiei şi ale emoţiei. Este primul roman românesc care mi-a plăcut cu adevărat. Doar două dintre diamantele mai sus amintite: